Un alt vierme intestinal al lui Nicolae Manolescu ŢIGANUL ANALFABET RĂZVIN POŞIRCĂ (1)

Nu mai ţin minte cînd a intrat în biroul meu, la partid, Răzvan Voncu. Parcă mi l-a adus fostul fotbalist Cornel Dinu. Îmi amintesc că în faţa mea a luat loc un ţigănuş timorat, cu o bluză roşie şi fără… dinţi în gură: avea o ,,pauză” mare, nepermisă pentru cineva care cocheta cu presa şi cu literatura. Politicos de felul meu, m-am purtat civilizat. După care l-am pierdut din vedere. Rareori îi vedeam nişte texte prin ,,Cronica Română”, dar niciodată n-am irosit vremea să le citesc. După un timp, numele ăsta ciudat, Voncu, s-a mutat la ,,România literară”. Hopa, băiatul e pus pe carieră – mi-am zis. Fiindcă ştiam că acel ,,cimitir al elefanţilor” se doreşte un fel de pepinieră din care glanda vînătă a lui Nicolae Manolescu îşi recruta hingherii. E f.f. ciudat cum reuşeşte Răţoiul Castrat să zăpăcească de cap nişte inşi, promiţîndu-le că-i bagă în Istoria literaturii române, cînd el însuşi nu-i sigur că va intra acolo, fiindcă e uscat ca iasca. Răutatea patologică nu ţine loc de talent, Fasolescule. Ori tu n-ai talent, indiferent cît te zbaţi şi cu ce funcţii te împopoţonezi. Ai ajuns la vîrsta bătrîneţii – 75 de ani – şi n-ai scris nici o carte memorabilă, asta-i situaţia.
Dar, să mă întorc la ţigănuşul fără dinţi. El a priceput ce servituţi are statutul de ţucălar al odraslei de legionar Manolescu (fost Apolzan), aşa că şi-a făcut o grilă pe care o aplică tuturor acelora pe care are boală bulibaşa. Îi urăşte Fasolescu pe Eugen Barbu, Dinu Săraru, Eugen Simion şi alţii? Atunci îi urăşte şi Voncu! Ce simplu! Din păcate pentru umorile stupide ale celor doi bruneţi cu ochii vineţi, socotelile lor sînt de-o sterilitate penibilă, şi cei pe care îi vînează continuă să existe, în ciuda lăturilor cu care sînt împroşcaţi, unii find total ignoraţi (fiindcă banda lucrează şi cu „liste negre“). M-am gîndit la toate astea cînd am citit (răsfoit) o aşa-zisă carte a voncului: ,,O istorie literară a vinului în România”, Editura Curtea Veche. E măricică, are aproape 500 de pagini – şi nici o idee. Decît idei proaste, sau şterpelite de la alţii. Dar ce tupeu pe diletant! Deşi compunerea lui şcolară e viermănoasă şi dă pe-afară de greşeli de tot felul (inclulsiv greşeli gramaticale elementare), el scrie: ,,Cartea de faţă, în fine, nu este un produs de uz academic, deşi modalitatea ei de redactare este una academică” (pg.11). Aleg, la întîmplare, cîteva erori impardonabile, pardon, academice: ,,nunta din Canaa” (pg.10) – corect se scrie Caana, sau Cana, nu Canaa; ,,dacii, se ştie, nu erau un popor scriptural, preferînd oralitatea” (pg.12) – trecînd peste formularea stupidă, ,,scriptural”, voi spune că prima scriere din lume a apărut pe teritoriul vechii Dacii, acum 7.000 de ani (Tăbliţele de la Tărtăria); ,,afirmarea limbii române în scris a fost mult mai tîrzie decît în Occident” (pg.17) – altă formulare idioată, din care reiese că limba română s-ar fi afirmat, în scris, şi în Occident; ,,În zilele lui Gheorghe Bibescu, domnitor al ţării Româneşti între 1843 şi 1848″ (pg.139) – în realitate, acesta îşi începe domnia la 20 decembrie 1842, cînd e ales de ,,Obşteasca Adunare Extraordinară a Ţării Româneşti”, după cum scrie C.C. Giurescu; ,,Palatul Ştirbey, clădit aproximativ în jurul anului 1835 (,) pe Podul Mogoşoaiei” (pg.468) – anul corect este 1864; în alt loc, urechistul Voncu scrie că Lev Tolstoi ar fi descoperit vinul de Drăgăşani ,,într-un local al Bucureştilor anului 1877″ (pg.472) – eroare gravă, fiindcă scriitorul rus a fost la Bucureşti, într-adevăr, dar nu în 1877, ci cu vreo 25 de ani mai devreme, cînd a participat, ca tînăr ofiţer, la Războiul Crimeii; altundeva vorbeşte de un volum al lui Ion Minulescu, apărut în 1936, ,,la senectute” (pg.229) – numai că poetul, născut în 1881, avea atunci doar 55 de ani, aşadar era foarte departe de vîrsta… senectuţii!; despre acelaşi Ion Minulescu, diletantul scrie că era ,,născut la Slatina” (pg.230) – aiurea, era născut la Bucureşti; mai la vale, incultul zice că Lucian Blaga ar fi fost ,,ambasador la Lisabona” în perioada 1938-1939 (pg.282) – de fapt, acesta a fost ministru plenipotenţiar, funcţie cu o treaptă mai jos decît cea de ambasador. Exemplele pot continua, individul fiind un sfertodoct care încearcă să epateze, să o ia pe scurtătură. Aşa că e cu atît mai ridicolă încercarea lui de a insulta memoria marelui Eugen Barbu, căruia nu merită nici să-i spele crucea de la picioarele lui Eminescu: ,,Obsesia dintotdeauna a lui Eugen Barbu, de a face paradă de cultura sa generală (spre a estompa urmele originii sociale, ale copilăriei la mahala şi ale absenţei studiilor) îi joacă (,) încă o dată (,) o festă” (pg.421). Uş, cioară! (Va urma)