Social Media
Publicitate
Publicat la 26 august 2015 in Editorial

Klaus Iohannis, colportor al Istoriei

 

 

Numele meu este Darie Ducan, sînt un tînăr scriitor român. Am 27 de ani. Am absolvit Facultatea de Litere la Bucureşti, apoi mi-am continuat studiile filologice şi literare la Paris. Am scris mai bine de 20 de cărţi de poezie, dramaturgie şi eseu. Sînt, începînd de la 19 ani, membru al Uniunii Scriitorilor din România. După acest preambul sec şi strict informativ, doresc să vă aduc în vedere mai multe obsesii care mă preocupă în ultimul timp. Stimate domnule Iohannis, în 2009, cînd aveau loc discuţii publice care vehiculau numele dvs. pentru funcţia de premier al României, am crezut şi am sperat într-un nume de suflu nou. Am plecat din România în 2012, pentru a reîncepe nişte studii care la Bucureşti îmi păruseră inutile şi mai ales pe fondul disperării şi lipsei de perspectivă din România. Nu am plecat cu gîndul de a părăsi cultura română nici o clipă, ci, din contră, pentru a o sluji. În momentul în care aţi fost desemnat candidat pentru funcţia de preşedinte al României, v-am acordat încrederea mea cu o speranţă vinovată, poate, de preaplin.

Păreaţi omul salvator, păreaţi Carol Davila al spitalului care era România. (Şi care încă este.) Personal, am stat 9 ore în picioare, la Ambasada României de la Paris, ca să vă votez. În ploaie, frig şi suportînd nişte umilinţe greu de descris din partea ambasadei şi a sistemului ei de dominion şi feudă. V-am votat. Şi nu am făcut doar atît. Am participat cu bună ştiinţă la, o spun realist, propaganda în folosul simbolului pe care păreaţi că îl reprezentaţi. Micile mele reportaje de la faţa locului au fost intens distribuite pe Facebook de sute de oameni, acoperind o plajă semnificativă de cititori în acele zile critice. Am crezut în dvs. ca într-o legitimare pe care poporul acesta o face, cînd e lucid, chiar contra sa, contra inerţiei sale istorice în care trăim de la Ceauşescu încoace. Sînt un liberal ca fundament cu profunde credinţe de stînga. Şi am făcut un efort personal pentru a credita un om care să pună echilibrul în lucruri şi, paradoxal, să facă ceea ce aşa-zisa stîngă a momentului nu e în stare să facă. Aşa am crezut atunci.

 

* * *

Toate aceste texte de front, să le zic aşa, au fost incluse într-o carte numită „Pentru o artă imunitară“. Probabil e absolut obligatoriu să ratezi în politică pentru a te desăvîrşi în cultură. După aceste momente, am aşteptat să vă văd la lucru şi am sperat într-o schimbare. Nu mi-au plăcut, în tot acest timp, numeroase reacţii ale dvs., limbajul de lemn, atitudinea moale şi decorativă. Păreaţi, între toate instituţiile statului, ultima stare de agregare a apei. Am încercat să vă scriu pe pagina Facebook (brava redută a manipulării eficace), însă comentariile mele, deşi decente, au fost cenzurate. Trecuseră cele 9 ore de stat la coadă, cînd era util orice vot. Trecuseră alegerile. Puteam, desigur, să fiu tratat ca orice plevuşcă naturală, ca orice cobai. Nu sînt singurul. Aţi făcut-o şi cu alţii. Tot ce nu ne mai poate servi, e basculat în cenzură. Probabil acesta e principiul de aplicare pe care doriţi să îl impuneţi opiniei publice din România. L-aţi pus în aplicare (într-un fel de frondă inversă) şi în cazul „Legii nr.217/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”. Am citit stupefiat reacţiile din presă referitoare la aceasta. În parte, cu dezinformările de rigoare. Văd în gestul dvs. unul de afiliere, cum am şi zis, un – nu mă feresc să o spun – complex al neamţului, fapt cu care pătaţi funcţia pe care o ocupaţi. Tocmai ce părea să fie depăşirea unui complex, devine astăzi punerea în aplicare a altuia. Aţi personalizat o funcţie publică într-un mod în care nu era cazul, prin generalizare. V-aţi vulnerabilizat pentru o afiliere care, deşi exclud acest tip de negoţ, măcar dacă ar aduce oarece profit, de stil ploieştean. Mi-e teamă că nu aduce nimic, ci aţi făcut-o gratuit, cu seninătatea dvs., care din potenţial inteligentă a devenit sumbru simplistă. Preşedintele Traian Băsescu a condamnat comunismul pentru aceleaşi tribune de politruci pentru care şi dvs. condamnaţi acum mişcarea legionară, fără nuanţe şi echivoc. Înţelegeţi, vă rog, că orice credinţă politică are eroi, după cum are şi criminali. Legionarii au făcut crime abominabile, l-au ucis pe Iorga, au făcut lucruri care nu se pot ierta, dar sînt, printre ei, oameni care au avut măsura bună a valorii acestui neam şi cultura specificităţii sale în universalitate. Comuniştii, de asemenea, au făcut crime. Dar pedepsiţi crimele, nu faptele colaterale. Mi-e teamă că aţi ars o etapă, prin gestul dvs., care vă apropie de tendinţe dictatoriale (nu doar simpliste, ci şi inconştiente) mai mult decît orice: aţi interzis, din principiu, principii care, între timp, nu mai aparţin doar Istoriei, ci şi culturii (tocmai în sensul lovinescian, pe care l-a remarcat foarte corect Bogdan Ghiu). Cum faceţi, domnule preşedinte, să ieşiţi din acest pleonasm inconştient în care aţi intrat etalîndu-vă complexul? Aţi pastişat stafia afilierii. A înregimentării morale. Nici măcar la un ideal naţional, ci la unul străin şi pedant internaţionalist. Eu nu sînt legionar. Sînt, după cum am afirmat, liberal în gîndire şi socialist în formele de manifestare, cu gîndul că e un egoism a fi liberal pur în România de azi, pînă nu reuşim să echilibrăm pătura de mijloc. Dar îmi dau seama, spre deosebire de dvs., de efectele colaterale ale acestei legi antinaţionale. Da, antinaţională, cîtă vreme Istoria aparţine naţiunii şi o manipulăm în sensul intereselor de moment. Şi mai e încă dintr-un motiv antinaţională. Pentru că propovăduieşte cenzura.

 

* * *

Ce înseamnă promovarea cultului persoanelor vinovate de crime contra păcii şi omenirii? Mircea Eliade? Cioran? Ţuţea? Ce facem atunci cu articolele uşor antisemite ale lui Mihail Sebastian? Delicat, nu? Cu ortodoxismul lui Nicolae Steinhardt? Retragem de pe piaţă insulina doctorului Paulescu? Nu îl mai publicăm pe Martin Heidegger sau oprim muzica lui Carl Orff în sălile de concert? Ce ne garantează că satira cu adresă nu va fi interpretată tot ca promovare? Înţeleg că şi apologia de stînga va fi cenzurată. Cum anume, domnule preşedinte? Conform criteriului enunţat, şi al unor propagandişti ai diverselor instituţii de calofilie, criminalistică şi interes, dacă o stradă nu se mai poate numi Petre Ţuţea, înseamnă că nici muzica lui Dmitri Şostakovici nu se mai poate interpreta, nu? A scris muzică pentru Stalin. După cum e de la sine înţeles, aşa ceva e imposibil de controlat. Pentru asta, singura formă ar fi să reinstituiţi poliţia politică. Nu cred că doriţi aşa ceva. Cred că legea nici măcar nu se va atinge de Şostakovici, Heidegger, Orff, Céline etc. Cred că are în vedere strict cultura naţională. În sensul unei politici de racordare prin care iarăşi cultura română trebuie să cadă victimă spre a se institui un nou deceniu de beznă. Sper să putem evita aşa ceva.

 

* * *

Apologia e aproape o ficţiune personală cu propensiuni spre realism. Nicidecum crimă. Totala lipsă de independenţă, de care daţi dovadă, mă sperie. Nu numai că e antinaţional demersul dvs., dar încalcă şi drepturile omului. Acelea de a crede fiecare în cine vrea şi a exprima ceea ce crede. Ştiu foarte bine că cele două ideologii vechi trebuie suprimate pentru a lăsa loc uneia noi, corectitudinea politică, în care toţi să funcţionăm ca nişte roboţi fără miros, fără pasiuni, asexuaţi şi amorfi. Dar viaţa e plină de contradicţii. Şi mai ales e trist că această ideologie nu are minima încredere în om, mizînd (care ideologie nu face asta?) tocmai pe om, pe umanitate. Pune în atribuţiile statului, ale legii, ce ar trebui să se rezolve între oameni individual, prin religie, prin morală, dar individual. Unde vă e liberalismul, domnule Iohannis? Nu cred în umanismele epistemice scrise de Jean-Paul Sartre, dar măcar acel scriitor le-a produs ca un nebun personal, cu autoritate, nu printr-o lege care nu e deschisă discuţiei, ci care, pur şi simplu, există. Vă rog, ieşiţi din stricteţea indiscutabilă şi înţelegeţi că nu apologia e calea spre crimă, ci cauţionarea instituţională. Ar trebui, paradoxal, să mă bucur că îi daţi funcţiei poetice atîta importanţă. De la Croce la Ceauşescu, nimeni nu a luat un sceptru folcloric în mîna-i republicană. Şi, de la Croce la dvs., nimeni nu a dat mai multă importanţă celor spuse decît celor făcute. (Şi mă refer la Croce, nu la Heidegger, ca să vă menajez!) Aţi deschis terenul implantării în România, la nivel de lege, a unei ideologii noi, i-aţi, după cum am spus, dislocat rivalele (care, aşa buimace şi impotente cum sînt, ştiu eu ce pericole ar mai fi reprezentat?). Prin aceasta, domnule preşedinte, aţi devenit vasalul cu acte al celui căruia spuneaţi că îi sînteţi doar partener. Aţi deschis calea coloniei adînci, a Daciei Felix, a lucrului bine făcut. În momentul de faţă, aţi suprimat bicameralitatea Istoriei. Şi stînga, şi dreapta. Un bărbat de stat adevărat se luptă cu egalii săi, cu istoria prezentă, încearcă să o modifice spre binele oamenilor, nu al umanităţii.

 

* * *

Perspectiva istorică nu e la îndemîna dvs. şi, cu cît o violentaţi, împotriva dvs. se va întoarce. Aristotelic vorbind, v-o spun în calitate de poet. Trebuie să spună poetul ceea ce veţi opri (şi istorici să spună). Şi, desigur, în acord cu apologia funcţiei poetice pe care o faceţi. Nu am nici o îndoială că Ceauşescu a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat mascată în revoluţie (ceea ce nu înseamnă că nu a fost şi o revoluţie reală înghiţită) pe fondul nemulţumirilor sociale evidente, şi care au fost folosite ca pretext de către aceiaşi eliberatori ale căror voci de asiguratori (parcă aş spune creditori) se aud în filmul lui Chris Marker, Détour Ceauşescu, 1990. Cînd un şef de stat e ucis de către o putere străină, el riscă să fie legendarizat. Aţi găsit momentul propice să interziceţi, preventiv, acest fapt. Nu fac nici o apologie lui Ceauşescu, nu am nici un motiv, observ doar teatralitatea Istoriei de deasupra ei, unde mă şi aflu. Ca să o observ, să îi văd funcţia poetică. Dar nu folosind-o drept cobai, ci încercînd să o topesc în opinie. Lipsa dvs. de viziune mă sperie şi mă revoltă. Nici un contrapunct, doar digerare, doar partea pasivă a acestui sex cu massele. Desigur, în limitele legii. Aş dori să vă spun şi cît sînt românii de umiliţi în afara ţării, cît le e de greu, dar mi-ar fi ruşine să spun asta preşedintelui care face toate eforturile ca România să nu mai fie o ţară liberă, ci o ţară cu libertate direcţionată, o ţară în care dreptul la opinie e baricadat în baie, pe poliţa de sus, pe care încă mai e rugină de la Europa liberă, transfigurată într-un vechi tranzistor.

 

* * *

Nu fac apologia nici unui criminal, dar Ceauşescu nu poate fi pus în acelaşi rînd cu Stalin, după cum, în partea de nord-vest a Ardealului, armata lui Miklos Horthy a trimis evrei în lagăr. Cel puţin acolo, nu Armata Română. A făcut-o în alte părţi. Dar nu acolo. De aceea, lucrurile trebuie privite cu nuanţa pe care numai istoricii de meserie o pot avea. Cînd politicul se substituie Istoriei, România nu mai e o ţară independentă. Nici măcar atît cît a fost sub comunism în ultima lui perioadă, de tristă amintire, independentă să moară de foame, independentă să îngheţe de frig, dar independentă. Domnule preşedinte, negoţul dvs. cu Istoria e acelaşi negoţ (relegat în idee) pe care Ceauşescu îl făcea vînzînd saşii. Am avut contacte umane şi amicale cu saşii în copilărie. Sînt oameni minunaţi şi adorabili. Dar de ce această exhibare a unui complex? De ce aţi privatizat instituţia prezidenţială mai mult decît a făcut-o Traian Băsescu prin camarila sa afaceroidă? De ce numai prin vînzare de sine ne putem sincroniza unei Europe care (de aici din vest vă spun) scîrţîie prin ateism şi maşinism inuman, însă găseşte totuşi căi sociale de dialog. Şi ele sînt chiar simţite de către oameni. Acest fapt nu înseamnă acceptarea Istoriei, cu bunele şi cu relele ei, ci pur şi simplu înlocuirea ei cu o nouă Istorie, impusă, artificială. Ea nu poate avea aderenţă la Poporul Român pentru că acesta nu se recunoaşte în ea. El îşi acceptă mai uşor greşelile decît se poate crede, cu condiţia de a i se lăsa dreptul şi tihna necesare tocmai perspectivei istorice.

 

* * *

În ceea ce mă priveşte, continui să cred că o anumită latură patriotică a mişcării legionare, în speţă ortodoxistă, a fost una benefică. Ea a creat cultură şi un teritoriu de jertfă de care lumea în care am intrat vrea tot mai tare să ne dezveţe. A creat mari poeţi şi un patriotism interbelic de care cred că şi azi e nevoie. Nici perioada comunistă nu consider că a fost un bloc de beznă de 45 de ani, cred că a avut perioadele ei de opresiune cruntă, de nedreptate socială şi chiar de oarecare liberalism. În acel timp, s-a scris o întreagă literatură din care se poate citi epoca. Dar aşa cum nu e suficientă dialectica operei pentru ilustrarea epocii, prezentul e incapabil de perspectivă istorică. Vă acuz de egoism, domnule preşedinte. Dar e un egoism pentru alţii, cel de care daţi dovadă, nici măcar pentru dvs. Liric vorbind, sînteţi Ion Iliescu. Nici egoismul lui nu a fost pentru sine. A tolerat pentru alţii. A fost colportor al Istoriei cum sînteţi şi dvs. Voi regreta mereu greşeala de a vă fi votat. Credeam că miza pe care o veţi avea va fi cu totul alta şi că s-a identificat cu cea a unui popor. Sînteţi o mare decepţie.

 

* * *

Pentru cele susţinute aici, în cărţile sau în articolele mele, cu privire la poporul meu, din care sînt bucuros că fac parte, chiar şi aşa, într-o Istorie strîmbă cum s-a întîmplat să fie, depun mărturie în faţa lui Dumnezeu şi în faţa propriului talent. Iar dacă iubirea pentru cultura ţării mele şi faţă de ţara mea intră sub incidenţa penală, atunci voi fi pregătit pentru un exil lung, întrucît Statul Român intră în contradicţie cu ideile mele despre libertate. Exilul meu a început în momentul în care am fost cenzurat de însuşi omul pentru care am luptat şi în care am crezut. Aici, în exil, am scris „Arta imunitară“ pentru a arăta condiţia în care au fost umiliţi românii în ultimii 25 de ani, cu dvs., – cireaşă. Xenofobia e un fapt detestabil, fără îndoială. Dar a condamna xenofobia şi a nu condamna acţiunile antiromâneşti, mi se pare strigător la cer. Cu atît mai mult cu cît, de 25 de ani, România e guvernată, cu întreruperi, (şi) de un partid constituit exclusiv pe criterii etnice, U.D.M.R., pe numele lui. Prin această perspectivă adoptată, aţi dezamăgit înainte să validaţi. Aşa cum anumiţi oameni ai P.S.D. au încercat să se agaţe de oasele lui Brîncuşi, spre a le aduce în ţară, în interes electoral, aşa doriţi şi dvs. să deveniţi vizibil în ochii unei Europe, care nu prea cred eu că e foarte atentă la succesiunile obedienţei dvs., din simplul motiv că şi ea le are pe ale ei. Cum am spus, liric vorbind, sînteţi Ion Iliescu. Poetic vorbind, sînt Darie Ducan. În încheiere, vă asigur de stima mea strict protocolară.

DARIE DUCAN

You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.
  • Peleu

    Pai este plin parlamentul de liberali cu ,,profunde credinte de stanga” si chiar si Iohannis-colportorul istoriei dupa cum afirmati,are profunde credinte de stanga si nu stiu cum se face ca turistii Romaniei sunt cei mai preocupati patrioti!.

  • balicrator

    Talentat juniorul Darie Ducan. Pacat ca strica orzul pe giscanul fudul care s-a incotopenit in virful statului roman aburcat de licuricii pofticiosi sa i-o dea la cioc.

  • Constantin Georgescu

    Sa nu uiti Darie…….de Romania.Comunistii trimiteau inteligenta la canal. Noii guvernanti in exil .Ce diferenta.

  • Victor Neculae Radulescu

    Johannis nu a fost niciodata liberal. A ajuns prin conjuctura si doar putin timp. A fost doar simpatizant PDL-ist si al lui Traian Basescu si etnic german. A pus in practica impreuna cu Crin Antonescu dorinta lui Basescu de a absorbi PNL-ul in PDL si a reusit, chiar daca se chiama PNL. Nu mai este. Nici PNL-istii din noul PNL nu mai sunt liberali. Cred ca nici ei nu mai stiu ce sunt. Deci cum vrei sa se comporte?

ziare