MIRON CONSTANTINESCU L-A DEMASCAT PE GH. GHEORGHIU-DEJ

CĂ FĂCEA ORGII BACHICE LA ŞTRANDUL FLOREASCA

 

Pavel Cîmpeanu susţinea că Nicolae Ceauşescu acumulase o cantitate considerabilă de resentimente faţă de fostul dictator Gheorghiu-Dej, despre care credea că îl nedreptăţise în trecut. Tot Cîmpeanu realiza o scurtă inventariere a situaţiilor în care Ceauşescu se prea poate să se fi simţit umilit de către Gheorghiu-Dej. Conform spuselor lui Cîmpeanu, baza frustrărilor pe care le acumulase Nicolae Ceauşescu s-ar fi „cimentat” în perioada detenţiei la Caransebeş din anii războiului, cînd cei doi au petrecut poate cel mai mult timp împreună. După 1944, povestea ar fi continuat, Ceauşescu contabilizînd momentele în care se simţise umilit de către Gheorghiu-Dej. In primul rînd, Ceauşescu a fost foarte nemulţumit de întîrzierea cu care a fost numit în fruntea UTC-ului, în condiţiile în care el considera că acea funcţie trebuie să îi revină fără discuţii. Numirea tardivă a fost umbrită şi de faptul că Ceauşescu nu a fost numit secretar general sau unic al UTC-ului, fiind instituit un Secretariat, din care mai făceau parte Ivanka Sarinski, Dumitru Baciu şi Ady Ladislau. Ulterior, Ceauşescu ar mai fi primit o lovitură, cînd UTC-ul a fost desfiinţat şi înlocuit cu organizaţia Tineretul Progresist, în fruntea căreia a fost numit Călin Popovici. O altă situaţie care l-ar fi nemulţumit pe Ceauşescu s-ar fi desfăşurat cu prilejul Conferinţei Naţionale a PCR, din octombrie 1945. În conformitate cu ceea ce îşi amintea Pavel Cîmpeanu, Ceauşescu ar fi fost ales atunci membru al Comitetului Central numai datorită faptului că celălalt cizmar care îşi depusese candidatura, Nicolae Goldberger, a ales să se auto-recuze. Nu în ultimul rînd, plasarea după 1948 în funcţii „de mîna a treia sau a patra”, ne spune Cîmpeanu, ar fi contribuit la ansamblul de frustrări pe care Ceauşescu îl acumulase. Mai mult decît atît, Cîmpeanu interpretează numirea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de ministru-adjunct la Ministerul Agriculturii ca o nouă ofensă adusă acestuia. Acolo, Ceauşescu devenea subaltern al lui Vasile Vaida. Tot cizmar de profesie, Vaida condusese atelierul de cizmărie de la penitenciarul Caransebeş, acolo unde îi refuzase accesul tînărului Nicolae Ceauşescu.

În primăvara anului 1968, Nicolae Ceauşescu a decis înfiinţarea şi a unei comisii de partid, formată din Gheorghe Stoica, Vasile Patilineţ, Nicolae Guină, Ion Popescu-Puţuri şi Ion Stănescu. Rolul acestei comisii era de a investiga abuzurile din trecut strîngînd mărturii ale unora dintre membrii cu state vechi în partid – dar mai ales ale celor care luaseră parte cumva la evenimentele respective. Şi iată că lui Constantinescu i se ivise ocazia să pună punct dramei sale personale. Fiind convocat în data de 13 martie 1968 în faţa comisiei de partid, lui Constantinescu i s-a cerut laconic: „Avem sarcina din partea Prezidiului Permanent al CC al PCR să discutăm cu o serie de tovarăşi pentru a elucida o serie de lucruri în legătură cu Pătrăşcanu, Ana, Luca, Teohari. Referitor la aceasta ce ne poţi spune?” Gheorghe Stoica, veteran al partidului şi şef al respectivei comisii, ştia foarte bine cu cine stă de vorbă. La rîndul lui, Miron a înţeles imediat ce presupunea discuţia, chiar dacă nu i se comunicase mare lucru.

Fără să clipească, Miron şi-a început relatarea prin evocarea episodului unei vizite a lui Alexandru Voitinovici în biroul lui Gheorghiu-Dej. Din însărcinarea unor apropiaţi ai lui Pătrăşcanu, Voitinovici ar fi cerut clemenţă lui Gheorghiu-Dej în numele acestuia. Întîmplarea se petrecea în primăvara lui 1954. Episodul nu poate fi pus sub semnul întrebării, fiind confirmat de către Alexandru Voitinovici însuşi. Numai că detaliile relatate de cei doi – de Constantinescu şi Voitinovici – nu sînt tocmai similare. Deşi nu acuza pe nimeni direct, Constantinescu schiţa cu tuşe stridente portretul unui vinovat – Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cel care, într-o astfel de situaţie, ar fi luat o decizie de unul singur – aceea de a respinge propunerea, fară a consulta organele statutare ale partidului. Nici lui personal, cu toate că era de faţă şi era la acea vreme membru al Secretariatului partidului, nu i se ceruse vreo părere, a continuat Constantinescu insinuant – amănunt de altfel veridic, confirmat de relatarea lui Voitinovici. La fel de perfid, şi împăcat cu faptul că nimeni nu îl mai poate contrazice, Constantinescu a relatat şi ce s-ar fi întîmplat după plecarea lui Voitinovici, cînd el l-ar fi sfătuit pe Dej să se mai gîndească la propunerea respectivă. O sugestie de care Dej nu ar fi ţinut cont, întrucît Constantinescu n-ar fi cunoscut „toate lucrurile.

La fel de senin, Constantinescu a relatat şi episodul cînd liderii de la Bucureşti ar fi obţinut acordul Moscovei în cazul Pătrăşcanu. Din nou, Constantinescu şi-a amintit doar secvenţe, sau poate o realitate apropiată de ceea ce ar fi fost ideal să se întîmple din perspectivă personală. Misiunea de a preda la Moscova un dosar care cuprindea un rezumat al cazului Pătrăşcanu, Constantinescu o prezenta ca pe un favor pe care i-1 făcuse lui Gheorghiu-Dej. Povestea vizitei la Moscova este un subiect încă nelămurit în totalitate – întrucît nu există dovezi scrise clare şi concludente în legătură cu cele discutate de Constantinescu cu Malenkov. Dacă vizita lui Constantinescu nu poate fi pusă sub semnul întrebării, ea fiind consemnată inclusiv în registrul de audienţe al lui Malenkov, verdictul pe care acesta din urmă l-ar fi dat nu poate fi probat prin documente arhivistice, ci doar din surse orale.

Discursul lui Constantinescu referitor la aceste episoade a mai denotat şi grija acestuia pentru o disculpabilizare cvasitotală. Astfel, el a mai povestit cum a trăit procesul Pătrăşcanu, pe care îl audiase în birourile Consiliului de Miniştri. Alături de el, împărtăşind se pare aceleaşi îndoieli şi semne de întrebare s-ar fi aflat Iosif Chişinevschi şi Constantin Pîrvulescu. Nici că se putea mai bine. Toţi trei i-ar fi comunicat imediat după aceea lui Gheorghiu- Dej neliniştile provocate de acest caz, amănunte pe care Dej ar fi ales, din nou, să le ignore. Chestionat în legătură cu implicarea Biroului Politic în „afacerea Pătrăşcanu”, Constantinescu a fost cît se poate de evaziv, afirmînd că problema fusese discutată la nivelul Biroului Politic, însă doar într-un plan al „abstracţiunilor”. La fel, nici sentinţa – despre care, de altfel, afirmă că i-ar fi aparţinut lui Gheorghiu-Dej – nu ar fi fost supusă aprobării Biroului Politic, ea doar fiind discutată într-o manieră vagă de liderii comunişti (Constantinescu îi menţionează pe: Gheorghe Apostol, Constantin Pîrvulescu, Alexandru Drăghici şi Iosif Chişinevschi) în biroul de la Consiliul de Miniştri al lui Dej.

Treptat şi aproape pe nesimţite, Constantinescu s-a îndepărtat de subiectul propriu-zis al interpelării. Şi-a continuat intervenţia printr-o tiradă presărată cu acuze grave la adresa lui Gheorghiu-Dej. Miron Constantinescu plătea poliţele celor 10 ani de mizerie. La un moment dat, cînd Miron începuse să relateze amănunte legate de nopţile bachice organizate de Dej cu membrii Biroului Politic, Vasile Patilineţ a încercat să readucă discuţia pe fagăşul ei firesc. Însă Constantinescu nu a mai ţinut cont de această sugestie, continuîn- du-şi seria de învinuiri, spre deliciul asistenţei. Au urmat „dezvăluiri” teribile, insinuări şi acuze într-un patetic discurs delator. Furia şi resentimentul acelui deceniu de marginalizare politică şi socială refulau din fiecare frază a lui Constantinescu. Se făcea că Gheorghiu-Dej nu fusese decît un tiran care, după 1952, anihilase orice iniţiativă personală. E interesant de observat cum borna „1952″ – care funcţionase legitimator pentru Gheorghiu-Dej – era reinterpretată într-o manieră răsturnată. „1952″ nu mai era momentul „liberalizării” vieţii de partid, ci cel al instaurării unei dictaturi şi al consacrării lui Gheorghiu-Dej ca suprem şi infailibil conducător. Însă acuzele nu s-au oprit aici. Acelaşi Gheorghiu-Dej era acuzat că ar fi dus o viaţă dezorganizată, pierzîndu-şi nopţile în petreceri stropite cu mult alcool la restaurantul Ştrandului Floreasca. Însă cu adevărat josnică a fost o altă „dezvăluire” a lui Constantinescu, care a povestit un episod ce s-ar fi petrecut la Călimăneşti, cîndva pe la mijlocul anilor 1950, cînd Gheorghiu-Dej ar fi fost interpelat de un oarecare muncitor, care i-ar fi pus cîteva întrebări incomode despre trecutul său – cînd Gheorghiu-Dej, în armată fiind, ar fi deschis focul asupra unor grevişti. Constantinescu nu s-a mărginit doar la a evoca episodul, oferind asistenţei şi o proprie interpretare: „Acela se referea la perioada dinainte de război, cînd Gheorghiu-Dej îşi făcea stagiul militar. Eu am înţeles, şi aceasta este o deducţie a mea, că atunci cînd Gheorghiu-Dej îşi satisfăcea stagiul militar, unitatea din care făcea parte a fost trimisă să reprime greva de la Adjud. Pe atunci el era cu gradul de sergent în armată”. După toate aceste „dezvăluiri”, Constantinescu se simţea mai bine. Avea probabil impresia că s-a răzbunat, ostoind puţin din frustrarea şi resentimentul care îl chinuiseră ani de-a rîndul.

În proxima Plenară a Comitetului Central a fost prezentat raportul întocmit de comisia tehnică instituită încă din primăvara anului 1966. Cazurile Foriş şi Pătrăşcanu au fost (re)discutate în cadrul şedinţei plenare care s-a desfăşurat între 22 şi 25 aprilie 1968. Raportul a fost citit în cadrul şedinţei în data de 24 aprilie după ce, cu o zi mai devreme, fusese adus la cunoştinţa Prezidiului Permanent al CC al PCR. Ţintele au fost multiple: memoria lui Gheorghiu-Dej, Alexandru Drăghici – care avea să fie caracterizat în timpul şedinţei ca fiind un „Beria” al României, dar şi întregul Birou Politic/Prezidiu Permanent, care trebuia, în opinia lui Ceauşescu, să fie „neutralizat”.

În urma Plenarei din aprilie 1968 aveau să fie reabilitate mai multe persoane de a căror „cădere” se făcuse vinovat Partidul sau, pentru a fi mai exacţi, cei care la un moment dat erau factorii decizionali în partid. Era vorba despre un mecanism care avea scopul de a „purifica” partidul şi de a-i conferi lui Nicolae Ceauşescu aura de comunist cinstit, patriot şi curajos.

Grupul celor reabilitaţi nu se rezuma la numele sonore: Lucreţiu Pătrăşcanu şi Ştefan Foriş, ci cuprindea şi pe vechii comunişti interbelici care îşi pierduseră viaţa în timpul epurărilor din anii ’30 de la Moscova (Marcel Pauker, Eugen Lichtblau, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Ion Dic-Dicescu, Elek Koblos, Ecaterina Arbore), dar şi pe alţi vechi militanţi comunişti care fuseseră „eliminaţi” din diferite motive în trecut (Remus Kofler, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Constantin Doncea sau Dumitru Petrescu). Nu în ultimul rînd, de reabilitarea politică avea să aibă parte, în sfîrşit, şi Miron Constantinescu. Această reabilitare de jure venea parcă să confirme o realitate care era din ce în ce mai evidentă, şi anume că „steaua” lui Constantinescu era din nou pe un traseu ascendent.

Încă din 1965, Miron Constantinescu era reintegrat în structurile de putere, prin desemnarea sa în funcţia de ministru-adjunct al învăţămîntului, însă, tot anterior momentului 1968, i-a fost permisă şi o reabilitare „intelectuală”, prin reîncadrarea în învăţămîntul superior. După 1968, lucrurile aveau să se modifice substanţial. Astfel, în 1969 Miron Constantinescu era numit ministru al Învăţămîntului, înlocuindu-1 în funcţie pe cel care îi fusese şef direct încă din 1965 – Ştefan Bălan. Tot din 1969, Constantinescu este reales membru al Comitetului Central al PCR, poziţie pe care avea să şi-o păstreze pînă la sfîrşitul vieţii. Nu în ultimul rînd, tot ca urmare a reabilitării politice din 1968, Miron Constantinescu avea să îşi recîştige locul de profesor titular la Universitatea din Bucureşti.